Propunere de reorganizare a cercetării românești
Premiza: România are un foarte bun potențial științific pe care, deși contribuie net la fondurile de cercetare europene [1,2,3], nu reușește să-l valorifice.

Starea de fapt: Subfinanțarea cronică este doar o parte a problemei. Mai serioasă pare să fie incapacitatea guvernelor succesive de a gestiona și de a distribui eficient și competitiv fondurile pentru cercetare. Articolul din Legea Educației Naționale care prevede că „pentru activitatea de cercetare științifică se alocă anual, de la bugetul de stat, minimum 1% din PIB al anului respectiv” [L1/2011 art. 8] nu a fost niciodată aplicat. În ultimii ani, finanțarea cercetării a ajuns la un minim istoric: (~ 0,15% din PIB alocat Ministerului de resort in 2020) [4]. În plus, aceste fonduri sunt împărțite netransparent și ineficient, într-un mod în care lanțul de comandă și răspundere este neclar. Diferitele reforme ale sistemului nu au reușit să rezolve până acum aceste probleme. Așa că înaintăm următoarea

Propunere: Aplicarea în cercetarea românească a unui model care și-a dovedit deja eficiența, unul care dă cercetătorilor autonomie în decizia de alocare a fondurilor publice destinate cercetării. Principiul care guvernează acest model a fost numit principiul lui Haldane [6]. Acesta stipulează că „deciziile cu privire la cheltuirea fondurilor de cercetare ar trebui luate de cercetători și nu de politicieni”. Gestiunea fondurilor destinate cercetării trebuie să se bazeze exclusiv pe spiritul critic și experiența oamenilor de știință, manifestate într-un cadru instituțional stabil, ferit de ingerințe politice, similar puterii judecătorești. Acest principiu guvernează activitatea celor mai importante agenții de finanțare a cercetării fundamentale europene și americane, care primesc majoritar sau exclusiv finanțare publică, inclusiv agenții transnaționale de tipul ERC. Un exemplu concludent este Legea de înființare și organizare (1950) a National Science Foundation (NSF) din SUA